Un artist ucide și lumea din jurul lui se schimbă. Amalia, o adolescentă deloc banală, dispare într-o dimineață de decembrie. În căutarea ei pornesc trei prieteni care sunt, în același timp, și suspecți în cazul dispariției tinerei: un scriitor mizantrop și de succes, un pictor fascinat de lolite, dar și de septuagenare, o prostituată atrasă de tot ce înseamnă sex extrem. Revoltele sociale din februarie 2012 constituie, în premieră în literatura română, o parte din fundalul acțiunii. Căutarea Amaliei reprezintă pentru fiecare dintre cei trei o introspecție dură, o permanentă și caustică analiză a umanității degradate. Pe urmele Amaliei, pășim într-un București underground, cu cluburi dedicate sado-masochismului, dar și cu memorabila și fascinanta Cală, un loc desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski. Alte figuri pitorești apar treptat în rolul de suspecți: o Dominatoare, o adolescentă cu tendințe de nimfomanie, Babuinu – tatăl vitreg al Amaliei, un paznic nebun al Calei, un moș însoțit de o ceată de pelicani. Imaginația celor trei protagoniști abundă de fabulos, distopic, umor negru, cinism. Singurul subiect pe care nihilismul nu îl atinge este arta. În numele artei, se poate ajunge și la crimă?
“Pervertirea” creează și o breșă în timp, transportându-ne la un moment dat în perioada de după cel de-al doilea război mondial. În cea mai mare parte a sa, avem însă de-a face cu un roman extrem de actual, în paginile căruia sunt surprinse – pentru prima dată în literatură – evenimentele politico-sociale din februarie 2012. Pe lângă ritmul alert și personajele viu colorate, “Pervertirea” este un roman care problematizează, în special moralitatea. Oamenii sunt priviți ca obiecte de către artistul nihilist, într-o răsturnare a filosofiei umaniste, perfect asumată și justificată.
Un thriller filosofic despre artă, oameni și o nouă (i)moralitate.
„Spiritul asociativ, capacitatea speculativă fină, vocaţia literară, se împlinesc în Pharmakon, o remarcabilă carte de poeme, personalizată, într-un peisaj literar ce favorizează livresul, intertextualitatea, metatextualitatea, „textualismul” etc, printr-o tensiune a rostirii ce nu ocoleşte exprimarea nudă a emoţiei. Sub semnul unui als ob ce implică spaţiul imaginaţiei, cartea de poezii a lui Liviu Antonesei completează eseurile aceluiaşi măcar prin contraponderea posibilă indusă de ideea de „inocenţă” (asociată poeticului) în contrapondere cu „pierderea” ei, despre care glosa eseistul şi criticul, De fapt, lumea sa poetică se compune „auroral” fără să iasă din relaţia livrescă şi obiectuală. Densitatea referinţelor nu anulează autenticitatea lirică a percepţiei nici chiar în poemele discursive…” (Marian Papahagi)
„Această digresiune (despre cenzură, n. m. L. A.) are rostul ei; ceea ce deranja în poezia lui Liviu Antonesei constituie şi unul din atuurile ei: o viziune integratoare asupra lumii, încercînd să cuprindă şi/mai ales partea ei de umbră, un radicalism al limbajului care nu se sperie de cuvintele mai dure, atunci cînd e vorba să(-şi) exprime adevărul (…) Finalul cărţii e cumplit, e insuportabil, trece dincolo de literatură – nu e asta obsesia oricărui scriitor adevărat? Rămîne de văzut dacă de la această tensiune în sus se poate scrie mai departe…” (Romulus Bucur)
„La haine de la poésie, ura faţă de poezie, va rămîne o constantă a scrisului său. Precizez: ura faţă de poezia rigidă, izolată în narcisism autoreferenţial. Poezia care îşi clonează formula, autopastişîndu-se la nesfîrşit. Poezia răspunsurilor orgolioase şi definitive. Această „ură” va alimenta, în schimb, o poezie mobilă, mereu în căutarea consistenţei sale (nu întîmplător un volum se cheamă Căutarea căutării), interogativă, agitată de dubii. Ca să reiau analogia, muşchetarul tînăr s-a preschimbat într-un cavaler al Mesei Rotunde. Parsifal în căutarea Graalului”. (Ovidiu Nimigean)
Poemele lui Sorin Lucaci aparţin unui spirit fantast, capabil de remarcabile performanţe imagistice, configurate ades după reţeta bine verificată a imageriilor suprarealiste. Dincolo însă de această abilitate tehnică, pentru care ar putea să trezească multe invidii, există un filon preţios de melancolie, pe care poetul ştie să-l valorifice în fracţiuni bine dozate, fără urme evidente de patetism. Îmbibate de umoarea neagră, atât de caracteristică pentru firile saturniene, textele sale notează temperaturile interioare ale unei vitalităţi problematice, pentru care viaţa se desfăşoară au ralenti, cu o resemnare dezabuzată, ce alunecă uneori spre grotesc şi sarcastic. (Octavian Soviany)
Asta e o prostie - că toţi trebuie să fim absolvenţi de management la suflet! Uite, Sorin Lucaci nu se ruşinează să-şi plimbe romantismul la ore de vârf. Parcă spre a da peste nas celor care-l vor ştampila drept ciudat, el propovăduieşte poezia, deplânge inutilitatea poeţilor şi imaginează o copilărie în Ucraina. Fără poezie, totul i se pare aiurea, grosolan şi zevzec. Şi atunci se apucă să reconstruiască lumea după pofta lui, cu exoticale şi târguri de provincie, ca pe vremea rafinaţilor simbolişti. În lumea asta recondiţionată se poartă aripile, deşertul şi citricele. Totul împachetat cu grijă într-o disperare de zile mari, într-o tristeţe care se revarsă în carnaval. Zici că ultimul poet e pus la zid, iar el le face dedicaţii celor din plutonul de execuţie. Îţi trebuie curaj să fii poetic în ziua de azi, nu glumă. (Felix Nicolau)
"Romanul e, în unele momente, violent-licenţios, dar niciodată grosolan. Ca orice cinic, autorul are un anumit sadism în raport cu cei care îl citesc. Parcă mânuieşte un bici." - Alex Ştefănescu -
"Un roman erotic de bună factură, o minunată introspecţie în lumea femeilor prin ochii unui bărbat dotat şi intelectual. Cei care doresc să ajungă la raftul acestei cărţi trebuie să mai crească până la vârsta de 18 ani." - Robert Şerban -
"Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale." - Felix Nicolau -
"Abisex este o lume fără amăgiri, nudă, poate de aceea, pentru unele gusturi, şocantă, obscenă, revoltătoare. Ce deosebeşte cartea lui Delaskela de mistica sexuală a lui Leonard Cohen sau de voluptatea apocalipsei lui Henry Miller, autori de care se apropie, este refuzul grandorii. Asta duce la un fel straniu de înţelegere, apropiere de mintea cititorului, un fel de modestie care captează încrederea." - Mihaela Butnaru -
"Poemele din volumul de debut al lui George Serediuc fac o sinteză a poeziei douămiiste, dar pe un ton cald și atașant, fără isterii și bravade expresioniste, ci cu o permanentă tentație a luminosului și cu scenarii atent construite, în care fragilitatea poate deveni o sursă a forței. Soarele mecanic e o colecție unitară de poeme și totuși plină de surprize, în care sunt puse în joc toate resursele unuia dintre cei mai talentați poeți tineri."
(Claudiu Komartin)
"Soarele Mecanic propune o voce poetică deja conturată. Scenariile la care suntem martori aici sunt constituite din reluări şi întăriri care funcţionează ca nişte pistoane lingvistice: „acolo în mijlocul ceţii era casa noastră/ văruită cu atât de multă grijă. apoi a început:/ furtuna de nisip m-a prins cu gura deschisă/ încercam să-ţi spun că ai să-mi lipseşti/ vor veni frigurile şi eu n-o să ştiu./ n-o să ştiu cum să mă încălzesc de unul singur//”. Notabile sunt şi încercările de resuscitare a poeziei de dragoste (“lumina gurii mele uscate/ tu eşti începutul unei fuziuni nucleare”) ca şi apelul la lucrările grafice pentru a ritma volumul."
(Răzvan Țupa)
* câștigător al concursului de debut Max Blecher / Herg Benet 20111, secțiunea poezie.
O banală ilustrată expediată din Berlin îi schimbă viaţa lui D. Din acel moment, el va identifica îndepărtatul oraş cu un tărâm al făgăduinţei. Nemulțumit de actuala existență, ciuntită zilnic în cadrul unul sistem post-comunist birocratic și absurd, D. evadează în această lume promițătoare dar care, în final, se va dovedi cu totul altceva decât ceea ce spera.
Cufundat în atmosfera și obiceiurile de pe Konig Strasse, D. visează că va regăsi libertatea și adevărata sa identitate socială, singura care poate conferi deplinătate vieții.
“Toţi oamenii liberi, oriunde s-ar afla, sunt cetăţeni ai Berlinului, astfel încât şi eu, om liber, mă mândresc să spun: Şi eu sunt berlinez!" (J.F. Kennedy)
* câștigător al concursului de debut Max Blecher / Herg Benet 20111, secțiunea proză.