Nu sunt pictor; sunt o păpuşăreasă care spune poveşti. Nu fac, de fapt, decât să propun o lume – în ochii mei, posibilă – care trebuie să aibă o parte cât de mică de oniric pentru a fi suportabilă. Păpuşile mele au nori în cap sau poate păsări, ţin în mână, legate cu un fir subţire, libelule uriaşe, cu ochi de om şi suflet de zmeu colorat, ating cu degetul colţul lunii sau poartă în spate un oraş întreg, cu cerul lui cu tot. Când mă uit cu atenţie în jurul nostru, cu sinceritate în noi, toţi facem aceste lucruri, într-o formă sau alta. Suntem plini de gânduri care ni se învârt prin cap şi în jurul lui ca sateliţii, purtăm pe umeri poveri dulci-amărui, amintiri de locuri, avem fluturi în stomac, dacă suntem fericiţi – levităm uşor. Eu aşa văd oamenii şi pe stradă, la toţi găsesc un nor pe-un umăr, urma unei cochilii în care se ascund, o uşiţă în dreptul inimii cu multe lacăte sau – dimpotrivă – o fereastră larg deschisă.
.