Cristina Nemerovschi – Pervertirea

Un artist ucide și lumea din jurul lui se schimbă.

Amalia, o adolescentă deloc banală, dispare într-o dimineață de decembrie. În căutarea ei pornesc trei prieteni care sunt, în același timp, și suspecți în cazul dispariției tinerei: un scriitor mizantrop și de succes, un pictor fascinat de lolite, dar și de septuagenare, o prostituată atrasă de tot ce înseamnă sex extrem. Revoltele sociale din februarie 2012 constituie, în premieră în literatura română, o parte din fundalul acțiunii. Căutarea Amaliei reprezintă pentru fiecare dintre cei trei o introspecție dură, o permanentă și caustică analiză a umanității degradate. Pe urmele Amaliei, pășim într-un București underground, cu cluburi dedicate sado-masochismului, dar și cu memorabila și fascinanta Cală, un loc desprins parcă din Călăuza lui Tarkovski.

Alte figuri pitorești apar treptat în rolul de suspecți: o Dominatoare, o adolescentă cu tendințe de nimfomanie, Babuinu – tatăl vitreg al Amaliei, un paznic nebun al Calei, un moș însoțit de o ceată de pelicani.

Imaginația celor trei protagoniști abundă de fabulos, distopic, umor negru, cinism. Singurul subiect pe care nihilismul nu îl atinge este arta. În numele artei, se poate ajunge și la crimă?

*

“Pervertirea” creează și o breșă în timp, transportându-ne la un moment dat în perioada de după cel de-al doilea război mondial. În cea mai mare parte a sa, avem însă de-a face cu un roman extrem de actual, în paginile căruia sunt surprinse – pentru prima dată în literatură – evenimentele politico-sociale din februarie 2012.

Pe lângă ritmul alert și personajele viu colorate, “Pervertirea” este un roman care problematizează, în special în ce privește moralitatea. Oamenii sunt priviți ca obiecte de către artistul nihilist, într-o răsturnare a filosofiei umaniste, perfect asumată și justificată.

“Pervertirea” este un thriller filosofic despre artă, oameni și o nouă (i)moralitate.

„Mărturisesc că am început să citesc cu emoţii manuscrisul celui de-al doilea roman al Cristinei Nemerovschi. Îmi plăcuse foarte mult Sînge satanic, despre care am vorbit cu entuziasm nereţinut la lansarea de la Iaşi, aşa că îmi era teamă ca al doilea roman să nu mă dezamăgească. Mă gîndeam că poate autoarea, sedusă de succesul primului roman, va fi fost tentată să-i reia reţeta. Mă mai gîndeam că, după un roman atît de reuşit, e foarte greu oricărui autor să menţină ştacheta. Din fericire, după primele treizeci de pagini temerile mele s-au făcut praf şi pulbere. Deşi explorează tot mediul tinerilor „furioşi” de astăzi, povestea e cu totul altfel – avem şi o tramă cumva poliţistă, ba chiar şi o călătorie prin tunelul timpului în urmă cu vreo jumătate de secol, pentru a reveni pînă la mişcările de protest din ianuarie curent! – şi cu totul altfel construită. Deşi arta compoziţiei rămîne una barocă, arborele marii poveşti şi micilor poveşti ce-i cresc pe ramuri, este cumva mai stilizat, ramurile sînt mai puţine şi fructele mai rare. Ansamblul devine însă mai limpede fără a pierde din complexitatea întîmplărilor. Pînă la urmă, deşi comparaţia e aproape imposibil de făcut, s-ar putea ca Pervertirea să bată Sînge satanic. Dar la limită!” (Liviu Antonesei)