Poezii pentru acea necunoscută

18,00 lei 16,20 lei

Discount

Poezii pentru acea necunoscută

18,00 lei 16,20 lei

Livrare gratuită pentru comenzi de peste 85 de lei

ți-am căzut în genunchi
m-ai ridicat și m-ai așezat
pe marginea patului tău
ca pe un semn de întrebare

mai târziu am adormit împreună
și am călătorit mult
unul prin visele celuilalt
fără să ne întâlnim

uneori între noi e o pace
privim împreună aceiași pixeli
până obosești

suferi de miopie și alte boli ale ochilor
uneori îmi îngădui
să îți pun eu picăturile de seară
și atunci ochii tăi te părăsesc
și se uită la noi

ochii tăi văd cum
eu nu mai am identitate
ochii tăi îmi condamnă ficțiunile
ochii tăi au puteri oculte
și nu le folosesc

ochii tăi sunt complicii mei
ochii tăi știu că am descoperit
lipsa de sens a existenței omului
pe pământ
și mă iartă

ISBN:

978-606-763-036-7

Data apariției:

noiembrie 2015

Număr de pagini:

96

Format:

13×20 cm

Tip copertă:

broșată

Colecție:

Radical din 5

Andrei Crăciun

biografie literară

Mă numesc Andrei Crăciun, am treizeci și trei de ani, împliniți miraculos pe 23 iulie 2016, în ciuda – poate chiar în disprețul – tuturor celor întâmplate în decursul vieții mele. Cel puțin o dată inima mea a fost ținută în funcțiune în mod artificial.
Sunt ziarist. Ziarist, adică: în fiecare zi din ultimii zece ani am scris un text publicat. Am scris despre: supraviețuitori din războaie, supraviețuitori din lagăre de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilități, leproși, sportivi, aurolaci, hoți, oameni fără adăpost, copii care n-au ce să mănânce, copii de bani gata, regi, președinți, actori, scriitori, șoferi, șoferi-scriitori, taximetriști, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, călugări, medici, bolnavi incurabil, orbi, poeți, alcoolici, luptători pentru pacea mondială, criminali, politicieni, naivi, revoluționari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodată succesul, îndrăgostiți, călăi, torturați și toți ceilalți, pe care i-am uitat.
Scriu articole de ziar, nuvele și un roman în care ucid toate personajele secundare și care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeași valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice. Am girat texte care au băgat oameni în pușcărie. Nu am regretat niciodată aspectul. Îmi iubesc mai ales mama. Am fost implicat în multe, prea multe, afaceri sentimentale. Toate s-au sfârșit prost. Nu sunt căsătorit. Nu am copii. Regret.
Religios, sunt botezat creștin, în fapt am rămas veterotestamentar. Politic, sunt un excesiv al centrului, venit dinspre stânga tinereții nu chiar revoluționare, dar nici lipsită de utopie. Cultural, sunt filosemit, educat la București și la Tel Aviv, deși mai degrabă pe stradă, la periferie, unde, sărac, am locuit dintotdeauna. Am absolvit mai multe facultăți din mai multe universități. Înjur mult. Vorbesc urât. Scriu frumos. Am fost premiant în toții anii mei de instrucție școlară. Nu mi-a plăcut școala. Prefer cărțile oamenilor. Vorbesc șase limbi străine și mă pregătesc să pot să spun la fel despre a șaptea. Nu știu niciuna bine.
Psihologic, sunt depresiv, cu tendințe suicidare, am manii și pusee nejustificate de entuziasm. Prima dată am vrut să mă ucid la șapte ani. Ultima dată la douăzeci. De unsprezece ani îmi amân nejustificat suprimarea. Colecționez abțibilduri cu fotbaliști care participă la Cupele Mondiale de fotbal. M-am îmbătat cu vin într-o speluncă din Petroșani, cu un miner din Vale. Nu sunt nici pesimist, nici optimist. Structural, sunt un sceptic cu simțul umorului. Fac parte dintr-o organizație secretă inexistentă.
Călătoresc mult, deși nu-mi place să călătoresc. Sunt născut în zodia leului și chiar am un caracter leonin, căruia, din păcate, nu-i ofer toate drepturile. Cel mai mult îmi plac viețile frumoase. Scriu cronici de teatru, cronici de cinema și cronici de meciuri de fotbal. Nu mă feresc de exercițiile de sinceritate. Nu am citit niciodată nimic mai bun decât „Ecleziastul“. Citesc zilnic două sute de pagini și scriu una singură. Cred că orice eseu este o autobiografie. Am publicat un volum de publicistică în care nu cred, dar de care nici nu mă pot dezice. Cum am ajuns așa?
Sunt suma celor pe care i-am întâlnit, chiar și a celor cărora le-am tăcut. Trăiesc viața, deși e deșertăciune, și o știu, și am văzut-o pe străzile secundare din Edinburgh, în cârciumile din Budapesta și în bordelurile din Amsterdam, în berările din Santiago și în cartierele bogaților din Lima, în restaurantele austere din Minsk și într-un local cu specific etiopian din Bruxelles, în ploaia londoneză și în căldura eternă din Tenerife, în metroul din Madrid și pe stadioanele părăsite din Efes, în Barcelona și Palestina, în portbagajul mașinii care m-a dus în Transnistria, în cafenelele Parisului și în nopțile de la Roma, în domul din Köln și pe podurile de pe râul Arno, în Florența, pretutindeni, peste tot pământul, unde am umblat în trena meseriei mele.
Numele meu este Andrei Crăciun. Am treizeci și unu de ani. Am văzut toate cele câte sunt pe lume și am găsit că totul este deșertăciune. Sunt ziarist. Întâlnesc oameni – adolescentele englezoaice de la Auschwitz, gondolierul din Veneția, un marinar care a scăpat din flăcări pe Bosfor, chinezul care pedala în jurul lumii – și îi scriu.
Un deceniu, ce va fi obsedant, jurnalismul mi-a dat, deci, totul și nu mi-a cerut nimic. M-am retras dincolo de baricadele personale. Un om totuși viu, deși cunoaște cuvântul deznădejde în toate nuanțele sale slave, are nevoie de un ultim port unde să își ancoreze speranțele. Ultimul port al speranțelor mele a fost ficțiunea. În ficțiune m-am retras când toate celelalte refugii fuseseră spulberate.
Când niciun drum nu mai ducea nicăieri, rămânea ficțiunea care mă întorcea la mine. Am scris atunci povestiri și poezii și alte specii textuale necunoscute încă, am scris în fiecare zi, ca să-mi rezist.
Și ficțiunea a fost blândă cu mine: mi-a arătat cum traversau orașele crupe de dame, pe când boschetarii dormeau, mi-a arătat cum un om poate să fie luat din genunchi și așezat într-un pat de femeie, așezat acolo, ca un semn de întrebare. Și tot ea mi-a arătat ce rămâne când secunda se termină și cum se poate racorda timpul la ritmul bătăilor inimii unei necunoscute după o criză de astm, și tot ea mi-a arătat cum să supraviețuiesc trăind singur ca un Dumnezeu bolnav, și tot ea mi-a arătat cum se pot ridica scriitorii, ca niște duhuri, din mașinile lor de scris – în vremea vițeilor de aur. Aici am dărâmat temple, aici am fost înjunghiat la o răscruce de tăceri, aici am fost mai bun. Toate aceste texte m-au vindecat atât cât puteam fi vindecat de mine însumi.
Am început să scriu chiar rândurile următoare mai târziu, în primăvara anului 2013. Mi s-a propus să-mi rătăcesc în fiecare duminică ficțiunile pe internet, să fac un scandalos pionerat pe o pagină de socializare, să ies, în public, din jurnalism, deci din realitate. Nu mai știu de ce am acceptat. Poate mi se părea că irosindu-le astfel e ca și cum le-aș da foc, într-o suportabilă nebunie, ca Gogol. Apoi mi s-a făcut foarte milă de această despărțire și le-am strâns cenușa în cartea aceasta.

Descarcă prin Elefant.ro

Opinii

Nu există încă recenzii.

Coperta-poezii_pentru_acea_necunoscuta-Andrei_Craciun

Fii primul care scrie un comentariu “Poezii pentru acea necunoscută”

Comenzile plasate în perioada 17-27 iunie 2016 vor putea fi livrate doar începând cu data de 28 iunie 2016. Vă mulțumim pentru înțelegere.