Taxa pe viciu (2009) este singura carte de versuri între cele douăzeci şi patru care au câştigat Concursul de debut al Filialei Cluj a USR din 2005 încoace. Juriul a fost cucerit de încrederea necondiţionată în poezie a debutantului, dar mai ales de dezinvoltura cu care traversa spaţiul poemului, hărţuindu-i liber şi cu umor conţinut sensurile. Versurile monotone şi surprinzătoare în chiar aceeaşi clipă, naive cu tâlc şi improvizate cu schepsisprecum refrenele de jazz, mă duceau cu gândul la jam-session-urile lui Jack Kerouac, la pasul legănat, mărunt, de swing. Datele esenţiale ale portretului pe care i-l făceam atunci în textul escortă au rămas, constat, aceleaşi. Însă, în atingere cu ceea ce s-ar putea numi şcoala de poezie sibiană de azi, gureşenia sa a căpătat patină, deplasările metaforale – o disciplină nouă, experimentele – un alt cadru, nu constrângător, ci promiţând o apartenenţă cu referinţe consistente şi chiar cu program. Ceea ce nu-i rău deloc.
Irina Petraş
Cu Jama Dan Herciu e (abia) la a doua carte. Dar, ce-i drept, asta după ce și-a încasat taxa pe viciu, ca orice instituție serioasă a fiscului, de două ori (odată în 2009, odată în 2010). Ar fi putut-o încasa și a treia oară, căci destule din fenomenologia ironică a madrigalului din prima carte revin în a doua. Asemeni celebrului australian care nu putea scăpa de vechiul bumerang, nici Dan Herciu nu poate scăpa de ludica din spitalul amorului. Căci cam acolo (într-o clinică a erosului) își face el jocurile și mendrele, totdeauna pe linia dintre frivolitate și dramatic, dintre inteligența paradoxurilor și iradianța subterană a angoaselor. Poemele de acum sunt însă mai aproape de fluxul anxios al cotidianității, de posibila implozie a realului. O implozie controlată însă de inteligența care imprimă ritmul inserțiilor angoasante și al decompresiei ludice.
Al. Cistelecan
