Evenimente

Andrei Crăciun lansează la București “Pălăria albastră și alte povestiri” și “Poezii pentru acea necunoscută”

Sâmbătă, 19 martie, de la ora 16, La Cafeneaua Ritual din Piața Romană, București (Str. Biserica Amzei, nr. 29), Andrei Crăciun vă așteaptă să vă reîntâlniți cu Pălăria albastră și alte povestiri și Poezii pentru acea necunoscută, cele mai recente volume ale autorului, ambele apărute la Editura Herg Benet în 2015.

Alături de discuțiile cu Andrei Crăciun, evenimentul va include și o serie de lecturi ale actorilor Ștefan Huluba, Mădălina Craiu și Irina Antonie.

Despre Pălăria albastră și alte povestiri, Andrei Crăciun scrie: “Ficțiunea a fost blândă cu mine: mi-a arătat cum traversau orașele crupe de dame, pe când boschetarii dormeau, mi-a arătat cum un om poate să fie luat din genunchi și așezat într-un pat de femeie, așezat acolo ca un semn de întrebare.

Și tot ea mi-a arătat ce rămâne când secunda se termină și cum se poate racorda timpul la ritmul bătăilor inimii unei necunoscute după o criză de astm, și cum să supraviețuiesc trăind singur ca un Dumnezeu bolnav, și cum se pot ridica scriitorii, ca niște duhuri, din mașinile lor de scris – în vremea vițeilor de aur.

În povestiri am dărâmat temple, aici am fost înjunghiat la o răscruce de tăceri, aici am fost cel mai bun. Toate aceste texte m-au vindecat atât cât puteam fi vindecat de mine însumi.”

ți-am căzut în genunchi
m-ai ridicat și m-ai așezat
pe marginea patului tău
ca pe un semn de întrebare

mai târziu am adormit împreună
și am călătorit mult
unul prin visele celuilalt
fără să ne întâlnim

uneori între noi e o pace
privim împreună aceiași pixeli
până obosești

suferi de miopie și alte boli ale ochilor
uneori îmi îngădui
să îți pun eu picăturile de seară
și atunci ochii tăi te părăsesc
și se uită la noi

ochii tăi văd cum
eu nu mai am identitate
ochii tăi îmi condamnă ficțiunile
ochii tăi au puteri oculte
și nu le folosesc

ochii tăi sunt complicii mei
ochii tăi știu că am descoperit
lipsa de sens a existenței omului
pe pământ
și mă iartă”

(Poezii pentru acea necunoscută)

Sunt ziarist. Ziarist, adică: în fiecare zi din ultimii zece ani am scris un text publicat. Am scris despre: supraviețuitori din războaie, supraviețuitori din lagăre de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilități, leproși, sportivi, aurolaci, hoți, oameni fără adăpost, copii care n-au ce să mănânce, copii de bani gata, regi, președinți, actori, scriitori, șoferi, șoferi-scriitori, taximetriști, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, călugări, medici, bolnavi incurabil, orbi, poeți, alcoolici, luptători pentru pacea mondială, criminali, politicieni, naivi, revoluționari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodată succesul, îndrăgostiți, călăi, torturați și toți ceilalți, pe care i-am uitat.
Scriu articole de ziar, nuvele și un roman în care ucid toate personajele secundare și care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeași valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice. Am girat texte care au băgat oameni în pușcărie. Nu am regretat niciodată aspectul. Îmi iubesc mai ales mama. Am fost implicat în multe, prea multe, afaceri sentimentale. Toate s-au sfârșit prost. Nu sunt căsătorit. Nu am copii. Regret.
Religios, sunt botezat creștin, în fapt am rămas veterotestamentar. Politic, sunt un excesiv al centrului, venit dinspre stânga tinereții nu chiar revoluționare, dar nici lipsită de utopie. Cultural, sunt filosemit, educat la București și la Tel Aviv, deși mai degrabă pe stradă, la periferie, unde, sărac, am locuit dintotdeauna. Am absolvit mai multe facultăți din mai multe universități. Înjur mult. Vorbesc urât. Scriu frumos. Am fost premiant în toții anii mei de instrucție școlară. Nu mi-a plăcut școala. Prefer cărțile oamenilor. Vorbesc șase limbi străine și mă pregătesc să pot să spun la fel despre a șaptea. Nu știu niciuna bine.
Psihologic, sunt depresiv, cu tendințe suicidare, am manii și pusee nejustificate de entuziasm. Prima dată am vrut să mă ucid la șapte ani. Ultima dată la douăzeci. De unsprezece ani îmi amân nejustificat suprimarea. Colecționez abțibilduri cu fotbaliști care participă la Cupele Mondiale de fotbal. M-am îmbătat cu vin într-o speluncă din Petroșani, cu un miner din Vale. Nu sunt nici pesimist, nici optimist. Structural, sunt un sceptic cu simțul umorului. Fac parte dintr-o organizație secretă inexistentă.
Călătoresc mult, deși nu-mi place să călătoresc. Sunt născut în zodia leului și chiar am un caracter leonin, căruia, din păcate, nu-i ofer toate drepturile. Cel mai mult îmi plac viețile frumoase. Scriu cronici de teatru, cronici de cinema și cronici de meciuri de fotbal. Nu mă feresc de exercițiile de sinceritate. Nu am citit niciodată nimic mai bun decât „Ecleziastul“. Citesc zilnic două sute de pagini și scriu una singură. Cred că orice eseu este o autobiografie. Am publicat un volum de publicistică în care nu cred, dar de care nici nu mă pot dezice. Cum am ajuns așa?
Sunt suma celor pe care i-am întâlnit, chiar și a celor cărora le-am tăcut. Trăiesc viața, deși e deșertăciune, și o știu, și am văzut-o pe străzile secundare din Edinburgh, în cârciumile din Budapesta și în bordelurile din Amsterdam, în berările din Santiago și în cartierele bogaților din Lima, în restaurantele austere din Minsk și într-un local cu specific etiopian din Bruxelles, în ploaia londoneză și în căldura eternă din Tenerife, în metroul din Madrid și pe stadioanele părăsite din Efes, în Barcelona și Palestina, în portbagajul mașinii care m-a dus în Transnistria, în cafenelele Parisului și în nopțile de la Roma, în domul din Köln și pe podurile de pe râul Arno, în Florența, pretutindeni, peste tot pământul, unde am umblat în trena meseriei mele.
Numele meu este Andrei Crăciun. Am treizeci și unu de ani. Am văzut toate cele câte sunt pe lume și am găsit că totul este deșertăciune. Sunt ziarist. Întâlnesc oameni – adolescentele englezoaice de la Auschwitz, gondolierul din Veneția, un marinar care a scăpat din flăcări pe Bosfor, chinezul care pedala în jurul lumii – și îi scriu.” (Andrei Crăciun)