Flavius Ardelean: „literatura privește omul și omul o privește; literatura bună se naște la întâlnirea celor două priviri.” (interviu autorul lunii august)

Ana Mănescu: Ciclul Miasma este cel mai ambițios proiect literar al tău de până acum, cu trei cărți publicate și încă două în plan. Este, deopotrivă, și unul dintre cele mai vechi, o idee care te-a așteptat încă de pe vremea romanului tău de debut și care s-a strecurat încă din Acluofobia, prin Omul cu chip de cal. Cum este să-ți petreci atâția ani într-o singură Lume (și ne’Lume)?

Flavius Ardelean: Ușor nu e. Dar e un privilegiu de care încerc să-mi amintesc de fiecare dată când munca devine prea muncă și oboseala și sila prea mari. Ai dreptate, este cel mai amplu proiect al meu de până acum. Pe lângă romanul aflat în lucru mai sunt și câteva povestiri din lumile ciclului, texte pe care, dacă reușesc să le dau forma și vocea potrivită, aș putea să le îndes într-un volum. Deocamdată ciclul însumează cinci cărți, trei deja existente și două în lucru. Așa e, nucleul ciclului zace ascuns în întâmplările din Miasma. Tratat de rezistența materialelor (Herg Benet, 2016), dar pe atunci nu știam că țesătura aceasta narativă poate căpăta așa un avânt. O carte a hrănit pe alta, astfel încât am materiale pentru mai multe volume, dar nu cred că voi duce poveștile mai departe. Până nu uit, că ai menționat povestirea Omul cu chip de cal: acel text din Acluofobia (Herg Benet, 2013) nu este unul canonic pentru ciclul Miasma, dar sămânța personajului (mai degrabă funcției, se va vedea în romanul cel nou de ce spun asta) se găsește acolo.

A petrece atât de multă vreme într-o singură lume, oricât ar fi ea de permisivă și satisfăcătoare din punct de vedere narativ, este ostenitor. Cărțile din ciclul Miasma nu sunt volume luminoase, întâmplările nu sunt dintre cele mai fericite și personajele sunt deseori crunte în ambiguitatea lor și predispuse la acte de mare cruzime și sacrificii extreme. Simt că deja fac parte din acea lume, sunt unul cu Bartholomeus, Taush, Danko, și mi-e greu să le întorc spatele și să-i las să rătăcească în lumile lor fără ca eu să mă aplec asupra lor și să le imortalizez cronica. Pe de altă parte, am și o oarecare responsabilitate față de lumile care există deja în mintea mea (sau în plan pe hârtie) și care își așteaptă și ele rândul. Cei care mă citesc știu că am obsesia sfârșiturilor și că prefer să nu închei poveștile în mod tradițional, ci să le las deschise. Ceea ce mai mult ca sigur se va întâmpla și cu poveștile Miasmei, dar nu înainte de a rezolva anumite linii narative mai importante.

După o vreme încep să am dubii legate de calitatea textelor, ba chiar de rostul lor pe lume, iar cu cât se prelungește șederea în miezul acelor texte, cu atât mai greu este să mă lupt cu micile decepții de pe hârtie. E drept că dacă nu aș fi atât de workaholic aș privi totul cu ceva mai mare detașare și poate că tot procesul ar fi mai blând cu nervii și mintea mea. Dar adevărul este că singurele momente cu adevărat fericite, cele care mă satisfac profund, pe parcursul unor cărți atât de rapace sunt cele de reverie – cele de dinainte de existența primelor cuvinte, când totul e numai plan și dorință și potențialități – și cele de certitudine – cele de după plăcerea manuscrisului din mâinile mele, când totul s-a terminat și paginile arată aproape ca cele pe care le dorisem de la început.

Ca să rezum: e un amalgam de sentimente, ca la așteptarea unei vieți de după viața pe care totuși, încă, nu vrei să o părăsești.

A.M.: Primăvara aceasta a ieșit de la tipar Bășica Lumii și a ne’Lumii, al treilea roman publicat din ciclu și al doilea în cronologia internă. Ce pot găsi cititorii în acest volum?

F.A.: Romanul continuă aventurile celor trei tovarăși de drum, Bartholomeus, Danko și Taush, în drumurile lor spre cetatea Mandragora. Danko Ferus învață de la ne’Oamenii Porții ce înseamnă adevăratul Cuvânt cel Dintâi, Femeia Umbră suflă viață peste oasele îngropate ale lui Bartholomeus și adevăratul Taush primește nou trup de la Căutătorii de Cheie din Valea Roasă, dar în ne’Lume Marea Larvă a început să se foiască și ne’Oamenii se pregătesc de război. Aflăm de ce se purta atât de straniu Taush în Rădăcini, cum a devenit Bartholomeus un Pumn-de-Oase și ce s-a întâmplat cu Danko după ce a fost furat de Unghe Țifăr, dar întâlnim și multe personaje noi: Palma lui Bartholomeus, Femeia Umbră din ne’Lume, sfânta Karina și tânărul inginer Ulrik, Alana, Taina Cetății, Hiran Sak, Marele Dascăl al Porții, Nortt din Sloi, Căutătorii de Cheie din Valea Roasă, Hieromortiis cel Obscur, Hampel și Josefina din Trei Răscruci, cei 99 de Nevăzuți, Noul Taush, Taush cel Mic și Celălalt Taush și multe altele. Ajungem prin locuri noi – Poarta, Pragurile, cetatea ascunsă din Valea Roasă, Turnul Roz și Marile Băi, Atelierele Regale – și ne ferim de creaturi noi, precum Miriapodu’ Podu’, Frații Spânzufrații, Trântă Grămadă, Așchiuță, Regina de Coprolit etc.

A.M.: Miasma nu este o serie, ci un ciclu de romane din același univers, cu punți între ele. Ce înseamnă acest lucru? Volumele pot fi citite și individual? Contează ordinea lecturii?

F.A.: O să explic așa cum încerc să-mi explic și mie acest întreg ansamblu arhitectural: e ca și cum aceste lumi, cu tot ce zace în ele, există undeva, sub o peliculă de lichid vâscos, și aventurile din ele se desfășoară deja independent de mine. Cumva, dintr-un motiv care îmi scapă, mi s-a permis să îmi afund capul dincolo de peliculă și să observ câte puțin din ce se întâmplă acolo: să înțeleg un pic din mitologia Celor Dintâi și a Primului Cuvânt, să urmăresc aventurile lui Taush de la nașterea lui în Gaisterștat până la ridicarea cetății Mandragora, să descopăr încercările – mai întâi mai timide, apoi din ce în ce mai agresive – celor din ne’Lume de a invada Lumea și arma care stă la baza celui mai important atac al lor, Miasma, boala somnului din întru’Lume, și alte mici episoade din cele cinci lumi. Dar asta nu înseamnă că știu tot sau că vreodată voi descoperi tot ce se petrece acolo. Vine o clipă în care trebuie să îmi scot capul din acel butoi, să mă șterg pe față și să merg mai departe.

Câteva precizări mai administrative, dacă tot ai întrebat: Cred că pot fi citite individual, deși unele oferă satisfacții ceva mai mari decât altele urmând calea aceasta de lectură. Miasma. Tratat poate fi citit ca un roman de sine stătător și Scârba la fel. Dar Bășica va fi greu de înțeles fără Scârba și, din câte văd până acum, romanul aflat în lucru la fel. Ordinea de parcurgere ține mai degrabă de cititor, dar există mai multe variante: fie cititorul respectă cronologia publicării (pentru că au apărut cu un scop așa, nimic din ce fac nu e la nimereală) și citește capetele de pod (Scârba și Tratatul), apoi cele dintre ele pentru a înțelege cum s-a ajuns de la una la alta, fie așteaptă să iasă toate și pornește la drum de la Scârba la Tratat și volumul de povestiri. Cele două capete de pod sunt dinadins construite în așa fel încât să poată fi citite independent de celelalte, tocmai pentru a scuti cititorul de chinul de a parcurge o serie pentru a se lămuri. La Miasma e simplu: uite de unde pleci și uite unde ajungi. Dacă îți place lumea, leagă punctele. Dacă nu, nu are rost să mergi mai departe.

A.M.: Acum un an îmi spuneai că Scârba ți-a dat ideea pentru Bășica Lumii… și că Bășica vrea la rândul ei să stârnească alte povești, dar că nu o vei lăsa. Te-ai răzgândit sau următorul roman, încă fără titlu, este ultimul din trilogia Miasma? Îmi poți spune ceva și despre el?

F.A.: Deocamdată nu m-am răzgândit și continuarea romanului Bășica Lumii va fi ultimul. Probabil – după cum am menționat deja – va exista și un volum de povestiri, dar rămâne de văzut dacă sunt mulțumit de ele și de locul lor în ansamblul ciclului. Material pentru a lungi seriile am suficient, personaje buluc, și Miasma. Tratat ar putea deveni la rândul său prima parte a unei noi trilogii de romane. Trebuie însă subliniat efortul considerabil de a face așa ceva, în detrimentul altor povești care, poate, ar merita puse pe hârtie, în contextul în care ciclul Miasma nu are o priză enormă la public. Subsemnatul nu câștigă mai nimic de pe urma acestei serii și numărul cititorilor acestui ciclu de romane nu justifică încă jumătate de deceniu de muncă la un proiect care se adresează unui număr atât de mic de oameni. Așa cum e gândit acum, cred că ciclul Miasma se poate impune în trânta cu timpul și are o logică internă solidă. Cred că e un grupaj de texte important. Din acest motiv nu sunt foarte convins că o distilare a materialului ar aduce neapărat și beneficii. Poate dacă Miasma ar avea un număr uriaș de fani și întregul complex ar avea și o componentă financiară, aș fi presat (de un Doppelgänger mercantil) să încerc submersii mai adânci în material, dar așa cum stau lucrurile acum, cred că e timpul să merg mai departe și să încerc și alte lumi, cu un alt ton și o altă voce.

Da, îți pot spune deja ceva despre Miasma 3 pentru că sunt în lucru, deci mă ocup intens de material. Acțiunea se petrece la câteva decenii de la punctul culminant din Bășica, când Poarta (capitala ne’Lumii) e divizată și ne’Oamenii (sau, cum preferă ei să se numească, mai’Oamenii) caută o nouă armă cu care să atace Lumea (sau, cum preferă ei să o numească, ne’Lumea). Astfel întâlnim o tânără mesageră care este trimisă în întru’Lume pentru a duce un mesaj, dar care, desigur, e mult mai mult de-atât. Personajele întâlnite până acum în celelalte cărți nu vor apărea, cu excepția lui Bartholomeus; el este singurul care apare în toate cărțile Miasmei (pentru că este copilul meu de suflet). Cu acest roman se face legătura dintre trilogia Miasmei și Miasma. Tratat de rezistența materialelor.

A.M.: Pe vremea primelor tale cărți, scriai dimineața, însă în lumină artificială, cu jaluzelele trase. Ciclul Miasma este scris tot dimineața, iar seara te documentezi. Cum arată ritualul tău? Și câtă cercetare ai făcut pentru romanele acestea?

F.A.: De regulă scriu dimineața, cât de devreme posibil. Desigur că uneori trebuie să îmi potrivesc programul din timpul zilei (în special după-masa și seara) altor cerințe și treburi care îmi ies în cale, dar de obicei mă țin de program și sunt foarte împăcat cu rutina. E ceea ce îmi trebuie și o încurajez cât se poate de mult. Dacă ceva îmi tulbură rutina, are un impact negativ asupra muncii mele. Documentația o fac fie după-masa, fie seara. Totul începe cu o idee, o imagine, un sunet, un miros, un imperativ, la care lucrez de la câteva minute la câteva zile pentru a-l contura suficient de mult cât să-mi permită trecerea la nivelul superior, adică la outline. Pentru acesta am nevoie de câteva săptămâni, timp în care pun ordine în desfășurarea evenimentelor din poveste, descriu întâmplările detaliat și dau naștere personajelor prin fișe de personaj bogate în informații. Când toate sunt la locul lor, încep să scriu și o fac, cum spuneam, dimineața, vreme de o oră și jumătate, cel mult două. Mai mult de atât e istovitor pentru mine. Sunt un maratonist ce preferă să-și împartă cursa în sprinturi. Ce e important e consistența, să scriu și să lucrez zilnic, de luni până duminică, de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Asta e sfânt la mine. În acele ore de dimineață scriu de mână cam o mie, o mie două sute de cuvinte. Mereu pe caiet Moleskine, mereu în cerneală neagră. Apoi îmi văd de viață, lumea se trezește în jur și intru în ea ca oricare altul. După-masa sau seara de obicei citesc și fac cercetare, tot vreo oră sau două. După ce am terminat prima versiune de manuscris, fac o pauză de câteva zile, timp în care scriu o povestire, pentru a nu rugini și a mai împrospăta vocea auctorială, și mă apuc să trec cele scrise pe caiet într-un document Word. În acest stadiu deja încep editarea. De obicei îmi ia cam tot atât de mult timp cât mi-a luat să-l scriu de mână. Apoi din nou o pauză, din nou una sau două povestiri, și printez manuscrisul pentru a începe editarea și corectura pe hârtie. Așa ia naștere a treia versiune a textului. De aici încolo repet stadiul corecturii și editării de câte ori e nevoie (unele texte au nevoie de mai multe variante decât altele). Când e gata (adică niciodată…) pleacă la editură, unde mai primește o serie de machiaje, apoi un nou du-te-vino și e liberă să intre la tipar.

Cât despre cercetare, nivelul și cantitatea diferă și ele de la un proiect la altul. De obicei mă documentez pentru una sau două cărți în avans. Niciodată nu mă apuc de outline până nu dețin suficiente informații, astfel încât, când știu că trebuie să mă apuc de el, trebuie să am totul în ordine. Uneori e nevoie de câteva săptămâni de cercetare, alteori de câțiva ani. Acum mă documentez pentru o carte care ar trebui să apară prin 2019 sau 2020, dacă îmi iese, și am început cercetarea acum mai bine de un an. Este vorba despre un roman care se desfășoară pe patru secole și, eu nefiind istoric, am nevoie de multă muncă pentru a ajunge să cunosc acele lumi și a stăpâni acel material.

La povestiri e ceva mai ușor și totul are timpi de executare mai scurți, dar și acolo cercetez. Puține dintre povestirile mele s-au născut spontan, fără muncă de documentare.

A.M.: Încă scrii de mână primele versiuni ale cărților. Este o obișnuință sau chiar simți o diferență în creativitate între scrisul de mână și cel pe computer?

F.A.: Este și obișnuință, poate și superstiție, izvorâtă din antipatia mea pentru schimbare în tot ce ține de lumea mea interioară, dar da, încă scriu totul de mână. În același timp pot spune că, în încercările mele de a scrie pe calculator, am sesizat mici diferențe în abordarea materialului, în aplecarea spre el, în ton, în ritm, toate însă nepotrivite pentru ceea ce aveam de spus la momentul respectiv. Sunt ferm convins că voi scrie de mână toată viața. E o anumită legătură care se creează între mine și text când singurul mijlocitor e stiloul; e ceva în acea mișcare a mâinii ce mi se pare mult mai firească, mai înrădăcinată în actul creator; e ceva mult prea fals (pentru mine) în a scrie literatură pe calculator.

Articole sau nonficțiune aș putea scrie pe calculator, dar o fac atât de rar, spre niciodată, încă nu aș putea să mă pronunț acum cu certitudine. Acest slalom între ficțiune și nonficțiune ți-e ție mult mai familiar decât mie, deci aș fi curios dacă ai sesizat tu vreo diferență, pentru că știu că și tu scrii literatură de mână. [n.r. Există, nu atât de mare între ce scrii, cât este între cum scrii. Când descopăr povestea (unde tu ai outline, eu am prima ciornă), oscilez între computer și hârtie. În primul caz, nu pot scăpa de pălăria de redactor. În al doilea, scrisul e mult mai instinctual, fentează orice urmă de aparat critic. Dar diferența crucială se rezumă la puterea stiloului de a călăuzi. Când degetele paralizează pe tastatură, hârtia le vindecă întotdeauna.]

A.M.: Să presupunem că aud pentru prima oară de numele Flavius Ardelean și de ciclul Miasma. Într-o lume ideală, ce se spune despre tine și despre cărțile tale?

F.A.: Cam ce se spune și acum, doar că polifonic. Asta într-o lume ideală; în lumea de acum și de aici mi-ar conveni să se zică că-mi văd de treabă.

A.M.: Haide să poposim oleacă și-n Hotelul A nus Dei. Noumenoir pare la prima privire o satiră delicioasă despre lumea literară românească, deghizată într-un roman polițist fantastic. Dar știu că tu nu o privești așa. Care-i povestea punerii sale pe hîrtie?

F.A.: Noumenoir este încă prea proaspăt pentru a fi reușit să-mi creez o impresie solidă despre el, însă am fost și sunt constant uimit să văd câte interpretări radical diferite am întâlnit până acum (am numărat cel puțin trei sau patru). Din păcate niciuna dintre ele nu se aliniază intenției mele, dar nu e nimic greșit în asta. Ba din contră, îmi extrag din asta o anume cantitate de mândrie în meșteșugul meu. Despre intenția mea nu voi vorbi aici și poate nicăieri (ce spun scriitorii despre propriile opere trebuie privit întotdeauna cu suspiciune), indiciile pe care le pot oferi sunt, însă, că nu am dorit să scriu o satiră la adresa lumii literare românești (acele elemente sunt acolo de decor) și că principalele chei de lectură se află în structura hotelului. Chiar și titlul, dinadins atât de revelator, oferă un prim acces, dar, din păcate, nu am văzut pe nimeni până acum să se ocupe de el. Mulți văd în roman un teren de bătaie dintre mine și lumea literară sau, mai precis, dintre mine și conducerea USR. Înțeleg de ce și probabil mica mea joacă cu acele nume (M. Nămolescu și Khan Kristos Kanacke) a fost o greșeală. Recunosc că e un artificiu pe care acum, scăpat din acele imperative narative (cărora e greu, în acele momente, cele de creație, să li te opui), îl cam regret. Nu ar fi trebuit să fac asta. Mi s-a reproșat chiar și un anume resentiment cuibărit în carte. Dacă există așa ceva, recunosc că e strecurat inconștient, întrucât nu am avut niciodată nimic de-a face cu USR sau cu oricare asociație sau grup din lumea noastră literară și nu mă văd făcând vreodată parte din ele. La momentul acela mi s-a părut amuzant, văzând derapajele ridicole ale unora, să le includ în carte, însă nu mă așteptam ca lumea să vadă numai asta în Noumenoir. Ce s-a vrut a fi un roman scris cu și din clișee (iată că tot dau din casă), ca un pistol încărcat îndreptat spre propriul picior, a devenit, spre final, o meditație tristă a condiției de scriitor (nu român, vreau să cred, ci universal). Ne-am obișnuit prea tare cu motourile la cărți, însă ele sunt puse acolo cu un scop, pentru a canaliza atenția spre orizonturi de așteptare comune (scriitor-cititor), iar cele de la începutul Noumenoirului și cel de la final arată limpede ce spuneam mai devreme.

Rămâne însă un text deschis, ceea ce mă bucură, care are câteva pasaje care sper să mă mulțumească și peste câțiva ani. Rămâne de văzut.

A.M.: Noumenoir e scris într-un singur paragraf. Se citește dintr-o suflare, în goană și în repetiții. Și e ciclic. Ciclicitatea face parte din toate cărțile tale, dar aici este cea mai evidentă, n-are început, n-are sfârșit, însă este, totuși, un întreg. Îmi amintește de un uroborus. Așa face literatura română, se hrănește și se devorează la infinit, ridicându-se și prăbușindu-se în sine, cam ca hotelul?

F.A.: E o întrebare bună, chiar foarte bună, dar care mă depășește. Nu sunt un expert în studii literare românești, nu am studiat literatura la nivel academic, deși mi-ar fi plăcut să am ocazia să o fac, și încerc să învăț din mers cât și cum pot. Scenariul pe care l-ai schițat tu în întrebare nu mi se pare neapărat ceva rău, ba din contră, necesar. Ar trebui să putem devora totul și să putem învăța din trecut, dar și să colapsăm în noi pentru a o putea lua din nou și din nou de la capăt. Dacă e așa, atunci, după părerea mea, e bine. Însă nu știu dacă se întâmplă așa, nu știu câți dintre noi, cei care scriem, mai exact dintre cei tineri, ne uităm cu mare atenție la ce s-a scris în literatura noastră până la noi. Poate că unii o facem, poate că alții nu, dar cred că scriitorul are nevoie de o fizionomie de Janus, privind deopotrivă în față și în spate la fiecare pas, cu fiecare carte. Sunt multe de învățat în urmă și tare multe de descoperit în față.

A.M.: Cum e viața de scriitor român? Care-s frustrările din lumea literară? Care-s bucuriile?

F.A.: Pot să îți răspund doar din perspectivă personală, întrucât, cum am spus mai sus, nu fac parte din niciun grup și, cu doar câteva, foarte puține, excepții, nu am prieteni scriitori și nu cunosc mulți scriitori, așa cum, înclin să cred, mulți scriitori nu au aflat de mine. Nu frecventez locurile lor, festivalurile, evenimentele, grupurile on- sau offline, deci sigur îmi scapă multe dintre supărările și bucuriile scriitorului român. Pot spune însă ce mă macină și mă bucură pe mine. Lipsa venitului decent e pe primul loc. Îmi place să cred că, dacă aș putea trăi din scris, aș fi mai odihnit, mai puțin amar și frustrat și mai împlinit. Nu cred că aș scrie mai mult decât acum, dar cred că aș scrie ceva mai bine. Piața e mică, cititorii rari, banii pentru cultură și divertisment la fel de puțini, și nici natura cărților mele nu mă ajută, nefiind foarte apetisante pentru mulți oameni. O bubă veche a mea e legată de lecturile publice, pentru că văd oameni (inclusiv pe mine, că-s om) plătind să meargă la un spectacol de balet, la teatru, la un muzeu, la concerte și așa mai departe, dar noi încă facem lecturi gratuite. De parcă a-ți asculta scriitorul preferat (sau a-l vedea) e ceva de la sine înțeles, ceva ce vine odată cu achiziția cărții, ca un bonus. Nu e. Am locuit în patru țări și în trei dintre ele a trebuit mereu să plătesc bilet să îmi ascult scriitorii preferați citind sau vorbind. Te las pe tine să ghicești care e țara în care nu a fost cazul. Mai nou observ și o mică diluare (dacă nu chiar o confuzie) a valorilor pe piața de carte românească, dar, fiind unul dintre actorii din acest câmp cultural, prefer să nu intru în polemica asta, pentru că optica mea poate fi nu doar subiectivă, ci și profund greșită. Poate că eu sunt cel din tabăra celor fără valoare și sunt prea orbit de propria-mi voce și prea necopt pentru a-mi da seama. E un teren minat în care prefer să nu intru acum și aici.

Ce mă bucură sunt, evident, reacțiile acelor cititori cărora le place ce faci. Cărțile se scriu pentru cititori, deci e firesc să mă bucure când ajung unde și când (și asta e important) trebuie. Mă mai bucură faptul că nu am fost ocolit de atenția unor critici pe care îi respect, ale căror articole sunt decupate din ziar și puse la loc de cinste în arhiva mea. Pentru că, pentru mine, literatura e o treabă foarte serioasă, de viață și moarte, iar acești critici pe care îi respect (deci nu pe oricine, am și eu dreptul la o selecție personală) tratează literatura la fel de serios. Și-au dedicat viața profesională literaturii, iar asta e ceva ce stimez enorm. O altă bucurie pe care o resimt în literatura română e că, departe de restricțiile și restrângerile financiare pe care le vedem la colegii din alte țări, piața română de carte e mai permisivă (cu bune și rele) și sunt liber să dau cărților mele forma pe care o doresc. În altă matrice editorială aș scrie probabil altfel, aș fi, deci, altul. Înfriorător gând.

A.M.: Haide să ne ducem un pic și-n urmă, la primele tale cărți. Îmblânzitorul apelor este încă pe buzele oamenilor (inclusiv pe ale mele) ca fiind o poveste tare dragă lor, Acluofobia este deja la a treia ediție, iar bizaroprozele încă stîrnesc fiori. S-au așezat câțiva ani peste ele, precum și niște premii și aprecieri critice. Ești mulțumit de drumul lor?

F.A.: Acum câteva săptămâni am îndrăznit să citesc un pic din Îmblânzitor și mi-am spus că, dacă cineva, vreodată, va dori să reediteze cartea, va trebui să fac o nouă ediție, să o prelucrez la sânge. Și mă uitam pe ediția a doua, revăzută. Sunt foarte, ba chiar paralizant de critic la adresa mea, ceva ce preconizez de pe acum că va duce la niște crize de incapacitate, dacă valul acesta de critică depășește în înălțime valul de abilități tehnice de care mă bucur în scris. Ceva ce e foarte posibil să se întâmple. Ba chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine, este și de dorit. E mai bine să devin mai critic cu propriile mele texte, o critică pilită și arcuită pe o – sper – abilitate a scrisului mai rafinat, chiar cu prețul sistării mașinăriei de publicare. Așadar e de dorit să mă opresc din publicat răpus de complexe. Să revin: de Îmblânzitorul apelor nu mai sunt mulțumit și, în forma în care arată acum, nu cred că merită să fie pe piață. Nu vreau să jignesc cititorii și criticii care au vorbit frumos despre ea în ultimii ani, ci răspund strict în ceea ce mă privește. Atât debutul, cât și cele două volume de povestiri au fost necesare pentru a învăța să scriu, pentru a mă aduce mai aproape de capacitățile necesare pentru a mă lua la trântă cu materialul din Miasma, dar am uneori impresia că prea am făcut antrenament cu publicul. Asta mă stânjenește și mă face să mă privesc cu suspiciune. Dar, dacă vrei un domeniu comod și în care poți fi mereu identic cu tine însuți, nu intri în literatură, deci nu e cazul să mă plâng. Cât despre premii și aprecieri critice, nu au fost chiar atât de multe, puține chiar, dar nu asta contează. Contează că au fost dintre cele pe care le respect. Cu excepția unei critici devastatoare din România literară la romanul meu de debut, cărțile mele nu au fost nimicite critic până acum. Și asta mă stânjenește și mă face să mă privesc cu suspiciune.

A.M.: Da, uneori, avem tendința să ne privim primele cărți cu ochii de acum, deși știm că asta ar rezulta în povești cu totul diferite, mai puțin oneste. Nu te mai întreb dacă ai schimba ceva specific la ele. În schimb, aș vrea să știu ce sfat ți-ai oferi, dacă te-ai întîlni cu Flavius Ardelean care lucra la primul său manuscris.

F.A.: M-am tot gândit la ce înseamnă această sinceritate de care vorbim? Ce e acest termen alunecos? A fi egal cu tine? Cu materialul? A nu deforma realitatea? Sau pe tine? Dar nu e exact asta ce încercăm să facem? E greu. Nu prea știu ce înseamnă. Însă, cum ziceai și tu, actul creator de atunci tratat cu mijloacele de acum ar înceta să mai existe ca atare, ar fi ceva mai puțin sincer, ai dreptate. Dar nu cred că e vorba numai despre sinceritate, pentru că o carte de literatură poate fi sinceră, dar prost scrisă. Deci nu mai privesc nici onestitatea actului creator așa cum o făceam acum câțiva ani.

Aș prefera să fie texte scrise ceva mai bine, care să reziste uzurii timpului, pentru că sinceritatea nu poate face față adevărului schimbător de-a lungul anilor. Calitatea scriiturii și relevanța sa pentru ce înseamnă să fii om cred că pot. S-a văzut că se poate trăi cu minciuni, atâta vreme cât sunt minciuni bine construite.
Dacă m-aș întâlni cu Flavius din acea cameră de la ultimul etaj al căminului studențesc din Ludwigsburg, cândva în 2010, i-aș spune să nu se grăbească. I-aș spune că la un moment dat va veni cartea care va merita să fie un debut cu adevărat puternic, dar că încă nu e vremea. Să mai scrie câteva cărți și să încerce să debuteze cu altceva. Sau i-aș spune să se lase de scris de tot, să-și schimbe cariera cât încă mai are timp și să-și găsească un loc de muncă mai bine plătit. Dar pentru că, foarte probabil, nu m-ar asculta, toată această călătorie în timp ar fi o risipă de bani și de timp.

[n.r. Aș dori să se consemneze că eu – și-s sigură că mulți alții – sunt recunoscătoare că Flavius de-acum nu s-a întâlnit până la urmă cu Flavius de-acum șapte ani. Și lui îi repet asta: Tu poate că nu înțelegi, așa cum nu înțeleg nici eu când mi-o zice câte-o visătoare despre o carte a mea, dar Îmblânzitorul a fost atât (!) de important în drumul meu. Așa că nu toate cărțile pe care le-ai depășit ca scriitor sunt despre tine și cum rămâi tu. Nu știi cum vei fi privit în viitor, e drept, dar noroc că poți ști ce le-ai făcut altora acum. Și ei îți pot mulțumi.]

A.M.: Cărțile tale sunt cameleonice, pot fi citite pe mai multe niveluri de înțelegere și simțire, în funcție de experiența și cultura, dar și de întunecimea și lumina fiecărui cititor în parte. Cum ai sfătui pe cineva care te citește prima oară să intre în universul tău?

F.A.: Pe noul cititor l-aș sfătui să înceapă cu Miasma. Tratat de rezistența materialelor, pentru că este cea mai reușită carte a mea de până acum, și l-aș îndemna să lase la intrare orice așteptări, pentru că unul dintre țelurile mele la încropirea oricărei noi povești este de a înșela așteptările. Deși pentru mulți o carte la care știu la ce să se aștepte este ceva mulțumitor și relaxant, fiind probabil exact ceea ce caută prin lectură, mie îmi place să fiu zdruncinat, păcălit și pus la muncă când citesc. La fel îmi și compun volumele. În Tratat, cititorul poate găsi luminile și umbrele care caracterizează cărțile mele, poveștile de dragoste (ți-am spus vreodată că eu mă consider un scriitor de romane de dragoste?) [n.r. Nu a fost nevoie, se vede. Dar îmi place că ai spus-o aici.] și violența extremă, adevărurile și minciunile, încercările mele de sondare și de zbor, cam tot ce am făcut în celelalte povești ale mele, doar că, îmi place să cred, mai temenic și mai frumos. Nu i-aș recomanda să înceapă cu Bizaroproze sau Noumenoir, pentru că mi s-a demonstrat că sunt cărțile prin care sunt cel mai ușor de înțeles greșit. Evident, pentru mine, cititorul ideal e cel care nu m-a citit încă și care așteaptă până dau acea carte cu adevărat minunată (dacă se va întâmpla vreodată), pentru a mă citi în acel câmp de luptă în care sunt în deplinătatea forțelor mele. Și îmi mai plac și cei care nu m-au citit niciodată, dar au auzit ei că-s genial! Un ultim avertisment: oricât de mult mi-ar plăcea să cred opusul, cărțile mele nu sunt pentru oricine. Sunt puțini cei care sunt dispuși să călătorească alături de mine prin noroaiele și mizeria spiritului uman în căutarea unor zări care probabil nici măcar nu există. Cei care o fac, totuși, au parte de toată prețuirea mea, iar cei care nu vor să o facă au parte de aceeași prețuire, dar și de certitudinea că le înțeleg și le accept decizia cu toată ființa.

A.M.: Ai locuit deja în patru țări. Ai studiat mai multe domenii. Citești divers și vast, atât ca specii, cât și ca țări de origine (și, deci, mitologii, simboluri, tradiții, credințe etc.). Imaginația e crucială în literatura speculativă, dar cât de importante sunt educația și cultura generală? Și cât de esențiale sunt aceste cunoștințe în bagajul cititorilor tăi?

F.A.: Că ai menționat specii diverse citite, e una pe care tot încerc să o deslușesc și e o muncă sisifică: specia umană. Acum, să revin la întrebarea ta. Faptul că fac multă cercetare pentru aspecte diverse ale cărților mele nu înseamnă că îmi doresc să fac paradă de erudiție. Departe de mine așa ceva. Știu incredibil de puține lucruri care îmi sunt necesare și am o memorie foarte proastă, astfel încât am nevoie de toate acele cunoștințe pentru a da glas unor idei care, în lipsa unei munci de cercetare temenice, nu ar arăta mulțumitor pentru mine. Îmi place să cred că toate textele mele pot fi citite la un anumit nivel fără prea mari eforturi intelectuale, ca aventuri ieșite din comun ale unor personaje ieșite din comun. Miasma. Tratat ar trebui să poată fi citit fără cunoștințe profunde de alchimie și istoria medicinei, de urbanism și mediul prostituției și al pedofiliei, așa cum Noumenoir ar trebui să poată fi parcurs fără vreun strop de habar despre procese mentale și experiențe mistice, la fel cum Îmblânzitorul apelor ar trebui să poată fi apreciat și fără informații legate de stadii clinice ale suferinței sau de episoade din Vechiul Testament. Îmi place să cred asta, deși mi-au fost uneori reproșate erudismul și ermetismul, poate și din cauza prozei mai dense sau experimentelor narative din unele dintre volumele mele. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu îmi plac cărțile simple, ci am o mare slăbiciune pentru volumele mari, greoaie, la care sunt invitat să contribui din fotoliul de cititor. Poate acesta e motivul pentru care și scriu așa și nu agreez o poziție auctorială ex cathedra și dau găuri din când în când în țesătura narativă și trag de ea pentru a permite cititorului să arunce un ochi dincolo, poate chiar să vâre mâna sau, de ce nu?, să intre cu totul acolo, dincolo de toate încercările și artificiile tehnice, și să compună alături de mine o carte mai mare, mai bună și mai frumoasă decât aș fi putut de unul singur. La început, când nu dispuneam de prea multe instrumente care să-mi permită o muncă mai fină, și anume la debut, am reușit asta prin a scoate, pur și simplu, prin a smulge întregi pasaje și capitole din manuscrisul final, în speranța că acele goluri vor fi umplute de cititor. Între timp m-am mai rafinat și am început să construiesc structuri narative din ce în ce mai complicate care să-mi permită asemenea scamatorii fără intervenții de măcelar al buchilor.

A.M.: Cărțile de la Herg Benet sunt apreciate pentru conceptul grafic, iar ale tale au ceva în plus față de mâna lui Alexandru Voicescu. Acluofobia a avut-o pe Claudia Niculescu (încă am la vedere printul ilustrației pentru Vis cu furnici), iar majoritatea volumelor tale sunt completate de ilustrațiile și copertele expresive ale Ecaterinei Boricean. Cât de important e vizualul pentru a aduce la viață elementele fantastice din poveștile tale?

F.A.: Este foarte important pentru mine. Sunt un iubitor al cărților și am un gust distinct (care poate să fie sau să nu fie împărtășit de alții) în ceea ce privește conceptul grafic al unei cărți. Acesta este motivul pentru care vreau să am coperte unice, create la comandă pentru volumele mele și numai pentru ele, nu imagini cumpărate de pe net. Eu sunt mai mulțumit de cum arată cărțile mele decât de conținutul lor, poate și pentru că mi-e mai greu să fiu critic decât autocritic, deși unele au avut de suferit pe o piață de carte ca a noastră. Aici am în vedere coperta ediției a doua a Îmblânzitorului, un colaj realizat din tot felul de umori ale trupului, rugină, pământ, toate agasând bucăți rupte chiar din manuscrisul romanului, o copertă fără numele autorului și cu titul cărții mototolit și pe jumătate vizibil, dar și coperta voit anticomercială a bizaroprozelor (un termen inventat de M. Vakulovski, trebuie amintit), neagră și cu scris mic, simplu, volum care nu are un traseu prea lin prin librării. Nu toate cărțile mele au ilustrații și nu toate copertele sunt realizate la comandă de un artist plastic. Noumenoir am simțit că nu are nevoie de ilustrații, și alte cărți aflate în plan nu vor avea neapărat nevoie de suport grafic dedicat, însă pentru cărțile ciclului Miasma am hotărât că sunt necesare. Este și o experiență absolut încântătoare să lucrez cu logodnica mea la acesta cărți. Sunt foarte mândru de cum arată cărțile apărute până acum în ciclul Miasma.

A.M.: O vreme te-ai ocupat cu importarea de titluri străine pentru Herg Benet. Cum a fost să ai și alt rol decât cel de autor în comunitatea editurii?

F.A.: Am început munca mea la editura Herg Benet în septembrie 2016, când mi-am dat demisia de la locul de muncă din Marea Britanie și m-am mutat în Italia să mă ocup o vreme cu scrisul și tradusul. Încă de la început am convenit că voi lucra doar câteva ore pe săptămână, astfel încât meritul meu e mai limitat decât s-ar putea crede. A fost o muncă de echipă, în care eu întrețineam relațiile cu agențiile și editurile străine, mai căutam titluri sau propuneam dintre preferatele mele, negociam achiziția și încercam să le cumpăr. Mai ajutam și la dezvoltarea strategică a micului nostru departament de literatură străină și am inițiat câteva eforturi pentru exportarea unora dintre cărțile autorilor români din portofoliul editurii.

Am lucrat să punem pe picioare câteva colecții de literatură străină pe diferite categorii (thriller, YA, SF&F, literatură contemporană, dar și câteva titluri mai vintage, dar și nonficțiune) și sunt bucuros că în primele șase luni am reușit să achiziționăm cam ce și cât am vrut și acum se lucrează deja pentru cele de la anul.

Procesul de selecție e foarte variat, întrucât se primesc sugestii proaspete de la agenți, dar am mai strecurat și titluri pe care atât Alex, cât și eu le apreciam de dinainte de aventura noastră editorială și care se potrivesc cu profilul editurii și al publicului nostru. Primăvara aceasta au ieșit primele titluri și sperăm să fie bine primite de cititori.

În calitate de traducător am lucrat în ultimul an tot pentru Herg Benet, traducând două romane din engleză [n.r. Acest cântec neîmblânzit și Dispariția din Silver Water] și tocmai lucrez la traducerea unei cărți din limba germană, care se numără de ceva vreme printre preferatele mele, deci sunt foarte bucuros să am această șansă.

A.M.: Bun, am vorbit despre trecut, hai să vedem și ce urmează. Care sunt planurile tale literare?

F.A.: Pot divulga una-alta, dar nu am nicio garanție că ce spun aici va și reuși și că aceste volume vor și ajunge pe rafturile cititorilor mei. Ba nu am nicio certitudine că voi mai continua să public. Singura certitudine e că, dacă mă țin puterile, voi continua să scriu. A scrie și a publica sunt două expresii profund diferite și trebuie să rămână așa.

După cum ziceam și mai devreme, urmează să mă ocup în perioada următoare de partea a treia a ciclului Miasma pentru a lega trilogia Miasma de Tratat de rezistanța materialelor și să încropesc volumul de povestiri din același ciclu. În paralel lucrez din 2015 la povestiri de groază, scrise toate printre alte proiecte mai mari și am deja câteva, așa că le voi culege din manuscris și voi decide în următorul an dacă merită prinse între coperte. Sunt texte care nu au apărut nicăieri încă, toate scrise după aventura bizaroprozelor și pe care nici nu le voi publica în altă parte, deci, dacă vom avea un volum, va fi unul cu material 100% inedit. De mai bine de un an cercetez pentru acel roman mai mare și mai greu despre care am amintit mai devreme, a cărui acțiune se petrece în Moldova anilor 1717, 1817, 1917 și 2017, carte care sper să îmi iasă. Dacă îmi reușește, va vedea lumina tiparului peste vreo trei sau patru ani. Este o poveste care pornește de la patru episoade reale din acei ani și care aduce laolaltă personaje scornite de mine și personaje care chiar au trăit, dar cu ale căror destine mă joc și pe care le modific pe foaie după voia mea. Pe lângă astea mai am în plan un roman grafic și o serie de benzi desenate, gândite împreună cu logodnica mea, o trilogie de fantastic urban, un roman de realism magic, un volum de patru nuvele de groază și o serie de romane istorice și fantastice în nouă volume.

A.M.: Locuiești în altă țară, iar în online ești o prezență discretă. Poate un autor să-și vadă numai de scris într-o eră a expunerii sinelui? Îmi pare că în cultura aceasta plătești fie cu intimitatea, fie pentru intimitate.

F.A.: Mie îmi place să cred că poate. Asta e, să știi, cea mai dificilă întrebare pentru mine din tot interviul ăsta, pentru că ajunge pe niște coridoare ale sinelui meu pe care deseori mă găsesc rătăcind. Încă de la începutul carierei mele literare m-am confruntat cu această dublă valență de a fi și a nu fi în lume ca scriitor. Ăsta a fost și motivul pentru care am debutat cu pseudonim. Speram pe atunci, așa cum încă mai sper, la un anume anonimat al persoanei din spatele cărții, dar nu a fost să fie. Mereu am considerat că trebuie să fac un pas sau doi în spate și să las cărțile să vorbească pentru mine. Dar nu a fost chiar așa, poate pentru că fie lucrurile nu stau chiar așa pe piața noastra de carte, fie cărțile mele nu au fost suficient de bune, încât să aibă un glas atât de răsunător. Însă de fiecare dată când am hotărât să ies din online și din offline ca personă, să nu fac evenimente, să nu ofer interviuri, să nu debitez pe Facebook, să nu am site, interesul pentru cărțile mele a scăzut și ceva, poate frica de a nu fi făcut totul chiar degeaba, m-a împins să revin, să fiu din nou chipul cărților mele. Deși, îți mărturisesc, nu îmi face mare plăcere. Acum chiar mai puțin decât înainte. Am un simț al ridicolului exacerbat și nu prea am pace când vine vorba de cum mă prezint în public. În schimb, am devenit mult mai preocupat de natura scrisului meu, de străduințele mele de a da cândva o carte cu adevărat extraordinară, încât m-am transformat într-un ucenic al scrisului, un student al literaturii și m-am îndepărtat de necesitățile unui creator vizibil, cu păreri în lume, cu prezență fizică șarmantă, cu replici mereu la purtător și cu poze favorabile.

Asta mă duce cu gândul la ceva ce spune un personaj din Bășica (vezi ce se întâmplă dacă petreci mult timp într-o carte?), nu mai știu care (vezi ce se întâmplă dacă petreci mult timp într-o carte?): că s-a trezit cu bănuiala unei insule în el, ceea ce e cel mai groaznic lucru care se poate întâmpla unui om (parafrazez). A eșua pe o insulă în el.

Pe de altă parte, cum spuneam și mai sus, cărțile se scriu pentru cititori și am o responsabilitate și față de ei. Cunosc bucuria de a întâlni un scriitor și îmi place să cred că aceleași emoții le simte cineva și când se întâlnește cu mine. E ceva ce nu îmi place să răpesc cititorului.

A.M.: Flavius Ardelean este povestitor, așa că haide să vorbim despre calea aceasta. Cum înveți meserie, în afară de scris și de citit, care sunt imperative? Din ce altceva își mai poate lua un neofit lecțiile?

F.A.: Nu cred că există alte metode – scrii și citești. E un proces de învățare și de trial & error, nimic altceva. Te mai poate ajuta să vezi cum au făcut alții, prin ce obstacole au trecut și cum au reușit să iasă la lumină, câte un curs sau carte de scriere creativă, dar care nu îți pot oferi chiar totul pe tavă, și cam atât. Mai sunt cenacluri, dar eu nu am făcut niciodată parte dintr-unul, deci nu știu cât de utile sunt (deși nu m-aș îndoi de utilitatea lor). Nu există școli, și cursurile de care vorbeam au limitațiile lor, ca orice curs. Dar acestea sunt secundare, subliniez din nou că cititul și scrisul sunt suficiente. Mai ales întâlnirea cu acele cărți care îți schimbă viața și care au grijă de tine ca un mentor, așa cum speră să ai și tu grijă de ele ca un arhivar al propriei tale lumi-bibliotecă.

A.M.: Există vreo linie de finish în drumul scriitoricesc? Te oprești vreodată din scris și din învățat despre scris?

F.A.: Eu nu mă opresc. Încă îmi cumpăr și citesc cărți despre scris, încă iau notițe și învăț teorie literară, tehnici de scriere creativă, istorie literară. Tratez totul cu mare seriozitate și învăț în fiecare zi câte puțin. Cred că scriitorul (ca oricare alt artist) nu se poate opri niciodată din învățat tainele meșteșugului pe care și l-a ales. E o stagnare ce duce la o atrofiere distrugătoare a simțurilor. Mai este și nedrept față de o artă care este extrem de dificilă și care poate rezista în timp numai prin confruntarea cu propriile fundamente. E un mod de a duce mai departe literatura și asta e o misiune mai mare decât orice ambiție personală a oricărui scriitor de a scrie o carte bună.

A.M.: Ce rol mai are povestitorul în zilele noastre? S-a reinventat importanța sa în societate acum că noțiunea de storytelling pare să pătrundă pretutindeni? Sau s-a diluat?

F.A.: Nu cred că s-a diluat, povestitul poate fi la fel de puternic și incisiv și scormonitor ca întotdeauna, dar poate că ce s-a modificat este scopul mesajului. Poate nu chiar modificat, cât multiplicat, asemenea câmpurilor de desfășurare. Compunerea unei povești se întâlnește nu doar în literatură, ci și în publicitate, în campanii electorale, la biserică, în viața de zi cu zi, în modul în care ne prezentăm în online, în ierarhiile și procesele financiare, în legitimarea masacrului animalelor domestice, în contractele sociale (ceva mai eterice), dar și în cele de muncă (mai palpabile) și aș putea continua până mâine. Ba chiar am o convingere a mea că omul e cine și ce e pentru că a avut cândva capacitatea asta extraordinar de eliberatoare și de opresivă în același timp de a naște niște ficțiuni și de a le popula, până într-acolo încât s-a mutat cu totul în ele. De unele e foarte greu să ne mai desprindem. Unele suntem chiar noi.

Dacă te referi însă la moduri de a povesti în literatură, ca să restrângem paleta un pic, atunci nu cred că s-a modificat atât de mult încât variantele noi să fie considerate anomalice. Literatura caută constant modalități noi de exprimare pentru a răspunde unor noi și etern schimbătoare provocări. Este și necesar pentru a-i garanta continuitatea ca artă. Însă, în același timp, literatura este și uimitor de constantă cu cel care o privește (în dublul sens că se ocupă de om și că omul o privește; undeva la mijloc de fapt se și naște literatura bună, la întâlnirea celor două priviri). Astfel avem opere tare în vârstă, în etate de sute și mii de ani, pe care încă le putem citi și care ne par, dincolo de obstacolele stilistice, încă moderne. Asta poate și pentru că, făcând excepție de ficțiunile create în jurul nostru care ne împing spre progres (oricare ar mai fi și ăla), omul nu s-a schimbat prea mult, iar creierul de acum nu e foarte diferit de creierul din vremea lui Homer, pântecele nu foarte diferit de cel al lui Pantagruel, inima cam tot aia ca cea care bătea cu atâta putere în pieptul lui Cervantes, vintrele la fel de arzătoare ca ale celor doi prieteni, Ghilgameș și Enkidu, și, mai ales, sufletul (ca să mă înec la mal cu un termen alunecos ca un țipar) nu foarte diferit de cele întâlnite de Dante pe când se afla el prin pădurea întunecată a jumătății vieții, când a simțit că trebuia să o taie prin alte lumi. Nu suntem prea diferiți de cei care, în zorii noștri, se așezau seara în jurul focului și cântau, dansau și jucau, își spuneau povești în versuri și se uitau la cer ca-n ei. Literatura va găsi calea să rămână alături de noi pe drumul nostru către cine știe unde vrem să ajungem, sunt încrezător în asta. Ba poate chiar ne va arăta nu doar drumul, ci și destinația precisă. Sau poate chiar o face. Nu știu – să citim, să aflăm.

Ce mă pune uneori pe gânduri e ceva ce are legătură cu povestitul despre care întrebi, și anume cititul sau ascultatul de povești. E posibil ca acolo să se fi petrecut schimbări ceva mai mari și mai rapide, iar noi, cei însărcinați cu scornirea poveștilor, să încercăm să ținem pasul. Îmi amintesc acum de un fragment din una dintre cărțile mele preferate (Die Welt des Schweigens de Max Picard, 1948; nu știu să se fi tradus în limba română, dar, dacă cineva ar vrea să o publice, știe unde mă găsește, întrucât mi-ar plăcea mult să o traduc). Zice cam așa, într-o traducere pe genunchi (chiar țin laptopul pe genunchi, adică): Nu mai sunt oameni tăcuți pe lume; nu mai există nici măcar diferența dintre omul tăcut și cel vorbăreț, doar dintre cel care vorbește și cel care nu vorbește. Și pentru că nu mai sunt oameni tăcuți, nu mai sunt nici ascultători pe lume. Omul din ziua de astăzi este incapabil de a asculta, iar pentru că este incapabil de a asculta, nu mai poate spune o poveste, deoarece ascultatul și adevăratul povestit aparțin unul de celălalt: sunt o unitate.

Distribuie articolul