“Poezia lui Leonard Ancuţa reprezintă o stare de spirit în dezacord făţiş cu normele unei sensibilităţi ultragiate. Metafora sa este dură în planul expresiei, dar ireală din punct de vedere al percepţiei; atît ca mod de a iubi cît şi ca artă de a se răzgîndi în cuvinte… în sensul de a se delimita deopotrivă tragic şi ironic in linia unui postmodernism asumat. Uneori, tangoul lui cu onirismul face loc unui spectacol de coridă inspirat, parcă, din maeştrii luptelor cu tauri. Leonard Ancuţa se joacă la limita imprudenţei cu un sentiment pe care, poetic vorbind, îl domină, dar căruia i se şi subjugă. Versul său este expresia unui sentiment exprimat cu mijloace cînd vehemente, cînd înstrăinate: dar, ca la orice poet autentic, vocea lui se propagă cu viteza intensităţii. Leonard Ancuţa e un diavol cu sentimente. Dar ce diavol, dar ce sentimente…” (Traian T. Coşovei)
“De cele mai multe ori poeţii care trec la texte narative scriu o proză lirică. „Iubirea e amintirea unui viol“ de Leonard Ancuţa pare o carte de poezie scrisă de un prozator. O poezie cu multă acţiune, narativă şi ideatică, făcută din gînduri („gîndurile-mi sunt îngrămădite unele în altele ca maşinile / într-un accident în lanţ pe autostradă“). Poeziile sale-s la trecutul imediat, chiar şi cele de dragoste. Nu întîmplător cele mai reuşite pasaje din textele lui Leonard Ancuţa sunt descrieri – chiar dacă-s descrierile unor stări („cînd te îndrăgosteşti eşti la fel de fericit ca atunci cînd înveţi să mergi / pe bicicletă şi bucuria e caldă în tine, înţeapă în trup şi-ţi vine să faci / cu ochiul soarelui. e ca şi cum o femeie s-ar tunde zero doar pentru tine“). Poeziile sale, fie declarative, fie narative, din cînd în cînd te lovesc cu idei („viaţa e o reclamă la moarte“), idei-stări („fără moarte n-ar exista nici dragoste pînă la moarte / nici artă“), îndemnuri („aşază-te lîngă mine şi hai să rotim butonul / să ascultăm un post mai bun decît viaţa“), imagini-stări („ce frumoase pot fi femeile care pleacă / cît de frumoase atunci / cînd renunţă / cît de frumoase!“) sau alăturări imposibile, dar puternice („un coş apărut pe obrazul unui mort // dragostea mea îşi caută o nouă gazdă“)… O poezie sinceră şi făţişă, care se pare că nu are în plan să ajungă vreodată în manualele şcolare. Citindu-l pe Leonard Ancuţa te gîndeşti că ai în faţă un poet care chiar scrie cum gîndeşte şi deşi nu exagerează cu cuvinte „din alea“ (care nu lipsesc, însă), zice chestii pe care lumea le evită sau chiar fuge de ele, ceea ce te face să-l crezi un avangardist fetişist sau un existenţialist mizerabilist. Un poet altfel, o poezie ca iubirea din titlul volumului pe care-l ţii în mîini.” (Mihail Vakulovski)
“Leonard Ancuţa trece de la poezie la proză şi de la proză la poezie cu o grabă frenetică, obsedat de ideea de a pune stăpânire şi a exploata acel timp al creaţiei care poate dispărea în orice clipă, de la oricine se adapă din el. Sub atanorul în care-şi prepară deliciile şi otrăvurile poetice, Leonard Ancuţa pompează combustibili cu asiduitate, riscând uneori să supraîncălzească agregatul, dar pînă la urmă poezia cam asta face dintotdeauna: se joacă cu focul. ‘Sunt plin de bucuria unei lumi care moare’ mi se pare una dintre expresiile inspirate prin cheia căreia poate fi descuiată această carte de poezii de dragoste, dezgust, iluminare, descompunere şi moarte, căci: ‘iubirea e un forceps în mîna unui stomatolog / iubirea e un hamster cu sînge de cobră / iubirea e ziua lipsă din calendare / iubirea e ura unui dumnezeu rămas singur / iubirea e amintirea unui viol / iubirea e un somn între două trenuri / iubirea e cînd nu te mai trezeşti niciodată.’ ” (Ioan Es. Pop)